Democrație în țara lui Papură Vodă

Anul acesta se împlinesc trei decenii de la evenimentul care și-a lăsat cel mai adânc amprenta asupra românilor – Revoluția. M-am născut în perioada post-comunistă, însă nu mi-a fost străin termenul nicicând, la fel cum nu mi-e străin nici termenul democrație. Cu siguranță și în jurul vostru, precum și-n jurul meu, s-au aflat persoane care au trăit revoluția pe propria piele. Am auzit nenumărate povești despre revoluție, povești curajoase din gura tatălui meu și aceleași povești, temătoare, din perspectiva mamei. Ea îmi povestește mereu de toată teama pe care a simțit-o în timpul în care tatăl meu, curajos, se afla în mijlocul mulțimii revoltate din Timișoara, în timp ce ea simțea revoluția prin toate șoaptele din jur, neștiind cu adevărat ce se întâmplă acolo și cât de în siguranță e soțul ei. 

Mai sunt apoi toate poveștile acelea despre comunismul în sine și despre cât de denigrați erau oamenii, cum așteptau ore întregi pentru o pâine sau un litru de lapte, cum li s-a răpit libera exprimare și cum nu puteau decât să își imagineze cum arată o țară de afară. Vă imaginați, oare, că nu puteau nici să viseze la o petiție online și că un referendum ar fi sunat ca o glumă? Am fost, ani mai târziu, curioasă cum e de fapt într-o țară comunistă, așa că m-am trezit cutreierând Cuba vreo două săptămâni, spre uimirea părinților mei. Nu puteau înțelege de ce aleg să vizitez o țară comunistă, când sunt atâtea altele frumoase și mult mai avansate de văzut. Eu voiam însă să înțeleg cu adevărat povestirile lor.

Cu toate că turiștii sunt tratați cu totul diferit în țara lor, iar orice atac la persoana acestora e pedepsit cu închisoarea, am putut să observ câteva particularități amintite de părinți despre perioada comunistă din România. Am observat cozi interminabile la mica brutărie în dimineața in care am plecat la ora cinci într-o drumeție, aceleași cozi la magazinul din sat când ajungea laptele și cozi separate pentru turiști și localnici. Multe produse din magazin erau destinate strict turiștilor, prețurile pentru acestea fiind foarte mari și listate în moneda destinată turiștilor. Da, în Cuba sunt două monede, una destinată localnicilor – CUP, și una destinată turiștilor – CUC. Rata de schimb între cele două este de 1 la 22, însă turiștilor nu le este permis să cumpere, în mod legal, CUP. Vorbind de schimb valutar, acesta se face în instituții destinate și am fost surprinsă să stau la coadă afară, deși era un spațiu gol, imens, în interior. Securitate, se pare. La fel și când cumpăram cartelă de internet de la singura companie din țară, de stat – ETECSA. Nu puteau intra mai mult de trei persoane în incintă, restul așteptau afară și intrau când spunea paznicul. 

Casă de schimb valutar, Havana, Cuba – fotografie proprie

Am avut, așadar, parte de o introducere în comunism pe propria piele și n-am putut nici măcar să-mi imaginez cum ar putea cineva fi fericit într-un așa stat. Fiindu-i îngrădită gândirea, libertatea, visurile. Sunt, deci, convinsă că singura noastră opțiune de a avansa ca stat, este de a adopta pe deplin conducerea prin “puterea poporului” – democrație în traducere liberă din limba greacă.

Dar în ce măsura suntem noi, 30 ani mai târziu, un stat democratic? Teoretic, din toate punctele de vedere. Practic, însă, lucrurile stau altfel. Nu cred că e nimeni străin de evenimentele din mass media care ne aduc la cunoștință atacuri lipsite de scrupule la adresa sistemului judiciar românesc și nici de protestele de amploare ce au loc de câțiva ani încoace. Îmi amintesc și acum, munceam în Statele Unite în Februarie 2017 când a avut loc cel mai mare protest de la revoluție încoace, iar presa internațională era la curent. Colegii mă întrebau îngrijorați ce se întâmplă în țara mea, iar eu mă simțeam neputincioasă departe de proteste. Știam, însă, că pot vota și pot participa la petiții online și donații, de la distanță. Așa că am ales să mă implic în măsura în care am fost capabilaă la momentul acela. 

Acum sunt în România, și mă implic responsabil în evenimentele ce conduc țara mea spre democrație. Însă mă uit în jur și văd că nu e suficient. Mă întreb, așadar, de ce nu ne dorim toți același lucru pentru țara noastră? De ce nu ne dorim toți o societate democratică de care să fim mândri și de ce nu putem fi realiști în comparația cu alte țări? Răspunsul este simplu: ne lipsește educația necesară. Educația civică, morală, financiară, politică și așa mai departe. Învinovățim sistemul pentru lipsa de educație, iar sistemul ne învinovățește pe noi. Sigur, ar fi ideal ca toți să putem fi autodidacți și, în lipsa unui sistem educațional adecvat, să putem să ne însușim calitățile necesare unui stat democrat, dar suntem departe de acest lucru. 

Până atunci, ne rezumăm la acțiuni simple, cum ar fi votul, petițiile online și investiția în organizații care promovează democrația, în speranța unui viitor mai bun, pas cu pas. Tu ești un cetățean responsabil?

*Articol scris pentru competiția SuperBlog 2019

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *